„Toate povestirile sunt fragmente ale condiției umane, dramatice prin lipsa lor de speranță, din viața apăsătorului Dublin: au ca personaje oameni simpli, cu vieți pline de greutăți și de frustrări, cu toții prinși în mecanismul necruțător și impasibil al orașului. Joyce așa vedea Dublinul și despre asta voia să scrie în povestirile sale: «Intenția mea a fost să scriu un capitol din istoria morală a țării mele și am ales Dublinul ca scenă pentru că orașul mi-a părut a fi centrul paraliziei. Am încercat să-l prezint publicului în patru ipostaze: copilărie, adolescență, maturitate și viață publică». Povestirile vorbesc, în fond, despre înstrăinare și ratare, despre limitele umane, despre felul în care viața cu circumstanțele ei, simbolizate aici de marele organism al orașului, subjugă și macină destinele oamenilor.“ (Marius Chivu)