Libertatea voinței reprezintă o imposibilitate, o falsă problemă. Dacă ar fi cu adevărat responsabil, subiectul ar fi voința însăși, scăpând principiului rațiunii suficiente. Dar individul nu are o astfel de responsabilitate. Ca individ, lui îi revine supunerea la Voință.
Întrebarea asupra libertății omului nu este nouă. Așa cum ne va arăta chiar Schopenhauer, în cel de-al patrulea capitol al acestei lucrări, cei ce au încercat să-i dea un răspuns de-a lungul timpului nu sunt puțini, ea apărând încă din zorii filosofiei. Noi, cei de azi, beneficiem deja de un lung inventar al feluritelor doctrine în această chestiune și al pozițiilor pe care le-au avut diferiți filosofi față de această problemă. Ceea ce dă tuturor opiniilor lor o notă comună este faptul că libertatea apare întotdeauna în relație cu necesitatea, că orice teorie asupra libertății este discutată în raport cu determinismul, cu cauzalitatea și cu voința. Conceptul libertății se dovedește a nu fi unul independent, izolat, autonom. El este impus întotdeauna „de” și „într-o” relație. Uneori această relație a primit un nume care o specifica în complexul celorlalte relații pe care le stabilește omul. Capacitatea lui de a lua decizii, de a se hotărî pentru anumite acțiuni, de a dori ceva și de a acționa în sensul îndeplinirii dorințelor sale, de a alege între bine și rău, de a prefera o cale de urmat alteia, chiar dacă în vederea îndeplinirii aceluiași scop, a primit în istoria filosofiei numele de „liber arbitru”. Această facultate ce îi revine omului conștient de sine a pus, inevitabil, și problema responsabilității. Iată deci premise suficiente pentru a construi deja o morală, un cod care să garanteze și să reglementeze alegerile liberului arbitru, al cărui domeniu de acțiune impune discutarea conceptului libertății. Într-o primă accepțiune, acest domeniu se referă la efectele pe care le produce liberul arbitru. Altfel spus, la momentele posterioare actului liber. Dar pe Schopenhauer nu-l interesează efectele și consecințele pe care le poate produce acțiunea liberului arbitru. Ci, așa cum cere și întrebarea academică, el este interesat de temeiurile oferite de conștiința de sine care autorizează o asemenea instanță. Anterioritatea actului liber e cea pe care o cercetează Schopenhauer. Cu alte cuvinte, întrebarea cerea filosofiei idealismului transcendental să se pronunțe în această chestiune de pe pozițiile idealismului transcendental. Kant dăduse un răspuns pe care Schopenhauer îl consideră evaziv. Pentru a da un răspuns mai ferm, el va rearanja termenii problemei, fără a o denatura, preferând să vorbească despre „libertatea voinței”, nu despre „liberul arbitru”. Această deplasare a țintei este permisă de faptul că filosoful reduce facultatea liberului arbitru la punerea unei probleme de tipul: „Poți face ceea ce vrei?”, pe care o esențializează și mai mult: „Poți să vrei?”. Corelarea libertății cu voința devine astfel evidentă și necesară. Așezarea discuției în câmpul delimitat de acești doi termeni este justificată, pentru că voința a fost întotdeauna asociată liberului arbitru, și în favoarea lui Schopenhauer, deoarece, după cum spuneam mai sus, pentru el noumen-ul nu este altceva decât voința.
(…)
Voința este adevăratul Subiect, spune replica schopenhaueriană la filosofiile idealismului transcendental, care exaltaseră Eul și Libertatea. Fenomenalizarea – urmând cu totul rigorile idealismului transcendental – a celei mai de forță idei a romantismului filosofic german, Voința, dovedește, prin Schopenhauer, că își poate nărui propriile idealuri regulative. Libertatea, cel mai drag dintre ele (să amintim aici fie și numai ideea hegeliană a dezvoltării și realizării libertății o dată cu înaintarea istoriei), devine prin interpretarea schopenhaueriană o superbă iluzie.
Ioan DEAC
